Chestiuni de anatomie la pesti
PeÅŸtii sunt animale vertebrate, cu sânge rece, care trăiesc ÅŸi se înmulÅ£esc numai în apă. Ei s-au adaptat mediului acavatic căpătând forme hidrodinamice care le permit o deplasare eficientă.
Dimensiunea peÅŸtilor este strâns legată de habitatul în care îÅŸi duc viaÅ£a: există specii de peÅŸti care ating în medul lor natural o lungime de 20-30 cm, pe când în acvariu, aceeaÅŸi specie, abia dacă depăşeÅŸte 10 cm lungime.
Corpul peÅŸtilor este acoperit cu piele, compusă din două straturi: dermă ÅŸi epidermă. Epiderma este bogată în celule mucilaginoase, care protejează corpul peÅŸtilor ÅŸi facilitează o frecare cât mai scăzută cu mediul lichid. Pe piele se formează solzi, producÅ£ii cornoase care ies atât din dermă, cât ÅŸi din epidermă, având rol de protecÅ£ie.
Forma peÅŸtilor, în general fusiformă, modul în care sunt aÅŸezaÅ£i solzii pe corp, cât ÅŸi mucusul care îi acoperă din cap până-n coadă îi ajută să se deplaseze prin apă.
De o parte ÅŸi de alta a corpului peÅŸtilor se găsesc liniile laterale, formate din serii de papile senzoriale, cu rol în perceperea curenÅ£ilor de apă.
Corpul peştilor este susţinut de numeroase oase care formează scheletul osos. Există şi specii de peşti cu schelet cartilaginos.
Întregul schelet al peÅŸtilor este îmbrăcat de muÅŸchi – muÅŸchii capului, muÅŸchii trunchiului ÅŸi muÅŸchii înotătoarelor -, ajutându-i să efectueze toate miÅŸcările specifice înotului.
Înotătoarele pectorale ÅŸi cele abdominale sunt perechi ÅŸi servesc la cârmire, cea dorsală, anală ÅŸi codală sunt neperechi ÅŸi servesc la mentinerea echilibrului în mediul lichid. La unele specii înotătoarele pectorale sunt subÅ£iri ca niÅŸte filamente ÅŸi mult prelungite, la altele înotătoarea codală poate fi foarte mare în comparaÅ£ie cu restul corpului, asemeni unui voal de diferite forme ÅŸi culori, iar la alte specii s-au dezvoltat peste măsură înotătoarele dorsale ÅŸi anale.
Rolul principal în miÅŸcarea peÅŸtelui îl are coada, prevăzută cu cei mai puternici muÅŸchi din corp. Îndoindu-se cu uÅŸurinţă la dreapta ÅŸi la stânga, sau în sus ÅŸi în jos la unele specii, coada loveÅŸte apa împingând corpul înainte.
PeÅŸtii respiră prin branhii, cu ajutorul cărora introduc în organism oxigenul ÅŸi elimină dioxidul de carbon. Branhiile sunt formate din lamele subÅ£iri, roÅŸii, datorită intensei vascularizări, ÅŸi sunt acoperite de plăci osoase numite opercule. Există peÅŸti care posedă un organ de respiraÅ£ie suplimentar, numit “branhii-labirint”, care le permite să supravieÅ£uiască pe uscat vreme de câteva ore. Pe lângă rolul lor primordial în respiraÅ£ie, branhiile mai au ÅŸi un rol excretor, prin ele eliminându-se clorura de sodiu ÅŸi alte substanÅ£e rezultate din arderile produse în organismul peÅŸtelui.
Vezica cu aer, denumită popular “băşica peÅŸtelui”, serveÅŸte drept rezervă de oxigen pentru respiraÅ£ie, dar are ÅŸi rolul unui aparat hidrostatic. Vezica se află în legătură directă cu intestinul printr-un canal foarte subÅ£ire. Când peÅŸtele vrea să se ridice la suprafaţă vezica se umple cu aer, iar când doreÅŸte să se lase la fund aceasta se comprimă.
Un alt organ important al peÅŸtelui este inima. Aceasta este bicamerală, constând dintr-un atriu ÅŸi un ventricul. Inima este aÅŸezată în spatele branhiilor iar mărimea ei variază în funcÅ£ie de greutatea peÅŸtelui. Sângele pe care îl pompează inima este rece, având temperatura apei în care trăieÅŸte peÅŸtele.
Glandele genitale ale peştilor sunt deosebit de dezvoltate. Produsele acestora se numesc icre, la femele, şi lapţi, la masculi.
La speciile vivipare, cele care nasc pui vii, înotătoarea codală a masculului a devenit organ de copulaÅ£ie, fiind prevăzută, la primul spin, cu o scobitură care serveÅŸte drept canal de trecere a spermei. Majoritatea speciilor depun icrele în apă, masculii fecundând ouăle prin depunerea lapÅ£ilor peste icre. Unele specii îÅŸi depun ouăle pe plante acvatice, pe nisip sau pietre, altele îÅŸi construiesc din secreÅ£ii bucale cuiburi care plutesc la suprafaÅ£a apei. Speciile de peÅŸti care depun ouă se numesc ovipare. Perioada de incubaÅ£ie a ouălor este diferită de la o specie la alta, dar poate varia ÅŸi în cadrul aceleiaÅŸi specii în funcÅ£ie de temperature apei, lumină, oxigenare, ÅŸi nu în ultimul rând calitatea apei în care sunt eclozate ouăle.
Natura a creat ÅŸi specii hermafrodite de pesti, indivizi care posedă atât glande sexuale feminine, cât ÅŸi masculine. La specia Xiphophorus helleri, de exemplu, femelele mature, după ce au dat naÅŸtere mai multor generaÅ£ii de pui, se transformă în masculi.
Aparatul digestiv al peştelui este format din cavitatea bucală, esofag, stomac, intestin subţire, intestin gros, anus şi glande anexe. Rolul aparatului digestiv este de a prelua, transporta, digera şi absorbi hrana necesară organismului.
Cavitatea bucală poate fi aÅŸezată, în funcÅ£ie de specie, în partea superioară, în partea terminală sau în cea inferioară a botului. Gura, la unele specii, este prevăzută cu dinÅ£i care servesc la prinderea, reÅ£inerea ÅŸi, foarte rar, la mestecarea hranei.
Din gură hrana trece în esofag, care se dilată dând astfel posibilitatea peÅŸtilor răpitori să înghită prăzi mai mari. Ajunsă în stomac, hrana trece mai departe în intestinul subÅ£ire, apoi în intestinul gros, eliminând resturile prin anus.
Stomacul este foarte bine dezvolat la speciile de răpitori, iar la alte specii poate să lipsească cu desăvârÅŸire. Intestinul subÅ£ire, la nivelul căruia are loc absorbÅ£ia de substanÅ£e nutritive din hrană, poate fi lung ÅŸi întortocheat sau, foarte scurt în cazul speciilor răpitoare.
Un rol deosebit de important în buna desfăşurare a digestiei îl au glandele anexe ale peÅŸtelui, cum ar fi ficatul, pancreasul ÅŸi splina, care secretă o serie întreagă de substanÅ£e, indispensabile procesului de digerare a hranei.
